Comuna Armenis

         Unitate componentă a ţinutului carpato-dunărean, în care au apărut şi s-au format poporul şi limba română, partea sudică a Banatului, constituind astăzi teritoriul judeţului Caraş-Severin, a cunoscut de timpuriu forme autohtone de organizare social-politică. 

       Comuna Armeniş este una dintre cele mai vechi aşezări româneşti, deşi urme scrise găsim abia in secolul XV, când se găseşte sub denumirea de ARMAENISCH, ca proprietate a familiei Fiat .

        Mai precis în 1428  găsim la introducerea lui Macskasy în unele proprietăţi din jur, ca participant în calitate de delegat al regelui Sigismund, pe Ioan fiul lui Bogdan de Armeniş. Tot acest rege, la 1430, dispune introducerea lui Wolkzan. Ungariei Vladislav I, din 10 august 1440, apare numit om vrednic de încredere şi mărturie, Nicolae de Armeniş . În anul 1500 , Vladislav II al Ungariei confiscă moşiile nobililor Mihai şi Nicolae de Poreca, Poreca de Sus si Jos precum şi porţiunea numită Simionovici, din districtul Mehadia pentru că au fost de religie ortodoxă, posesiunile lor au fost donate nobililor romano-catolici, Ladislau si Ludovic Fiat de Armeniş. Regele Ioan, la 1534, donează lui Fiat Francisc care uneori poartă şi supranumele de Armeniş (Ormenyesi) proprietăţile Dalci, Armeniş, Sadova, Feneş, Gropile, Valeamare, Secaş, Slatina, Sarazan, Mesteacăn, etc. O asemenea donaţie se regăseşte şi la anul 1578. Toate aceste documente din perioada medievală, leagă numele acestor familii nobiliare, de Armeniş. 

Sub dominaţia otomană (1522-1718) din cauza relaţiilor feudale si a luptelor dintre turci şi austrieci pentru stăpânirea acestor ţinuturi, procesul de dezvoltare economică-socială a fost mult frânat. Dupa  pacea de la Pasarovitz (1718), Banatul va intra sub stăpânire habsburgică ca provincie autonomă.

 În conscrierea din 1603 se găsesc a fi aici proprietari familia Fiath(Fiat). Conscrierea din 1690-1700 o numeşte Ominyes iar la 1769 se găseşte sub numele de Armoniş.

La războaiele austro-turce din 1716-1718, 1737-1739  şi 1788-1791 , au luat parte şi locuitorii Armenişului. S-au dat lupte grele pe Câmpul Fomii(Slatina Timiş), în urma cărora au fost luaţi prizonieri armenişeni, printre care şi două femei frumoase(Cătălina Simescu şi Pătruţa Paica) duse de turci pe Valea Almăjului, de unde reuşesc să evadeze.

        Dată fiind vechimea habitatului din aceste locuri întâlnim aici şi o legendă a Armenişului ce ne vorbeşte despre începuturile şi denumirea satului dar şi îndeletnicirea localnicilor:  ,, În vremuri îndepărtate, când răul abia se ivise pe pământ, trăia undeva, în inima munţilor un voievod. Cetatea de piatră sură a voievodului era luminată de râsetele şi zâmbetele copilei sale, Armina. Ea era lumina şi tristeţea craiului. Bucurie, pentru că-i lumina bătrâneţile şi tristeţe pentru că la nşterea ei îi murise soţia. Şi vremea trecea, iar fata creştea făcându-se tot mai frumoasă. De frumuseţea ei vorbeau pădurile, şopteau izvoarele, povesteau munţii. Şi-un vânt răzleţ duse vestea dincolo de marginea lumii, pe tărâmul duhurilor şi a zânelor. Un duh sălbatic, trecând prin apropierea cetăţii, zări fata şi-i pică atât de dragă încât ar fi renunţat bucuros la nemurirea lui pentru iubirea fetei. Luându-şi înfăţişare omenească se duse la crai şi-i ceru mâna fetei. Dar fata nici nu voi să audă. Inima ei era dată unui păstor ce-şi păştea turmele pe crestele munţilor. Prin vrăji numai de el ştiute, duhul îşi schimbă înfăţişarea, pefăcându-se într-un bour. Şi la al şaselea ceas al serii, când Armina coborâ la râul ce înconjura cetatea ca să-şi întâlnească iubitul, care-şi adăpa turma, bourul se ivi falnic şi cu priviri înfricoşătoare. Cu o mişcare a capului o aruncă pe fată în spinare şi începu să urce spre coama de pădure din faţa castelului. Dar câinele credincios al flăcăului îi dădu acestuia de veste despre nenorocirea întâmplată şi se avântară amândoi pe urmele bourului. Alerga voinicul ca gândul şi-ntr-un luminiş zări pe bour şi pe fată. Întinse arcul şi săgeata zbârnăi, înfingându-se adânc între coastele vitei. Bourul îngenunche, poticnindu-se. O a doua săgeată porni şi-l străpunse. Animalul scoase un muget prelung şi se rostogoli în vale. Fata speriată îşi înbrăţişă iubitul. Se întoarseră la cetate, unde bătrânul crai plângea jelindu-şi fiica. Cei doi tineri se căsătoriră şi avură mulţi copii. Aceşti copii întemeiară o localitate căreia-i puseră numele Armeniş, după numele mamei lor, iar ei toţi moşteniră îndeletnicirea păstoritului de la tatăl lor’’. 

        Şi astăzi se mai poate vedea urma bourului când a-ngenuncheat, iar localnicii numesc locul chiar ,, urma de bour ’’.